Extrema-dreaptă franceză iese la luptă împotriva „imperialismului rus”

Pe timp de furtună, lași dracului principiile și, cu absolut orice preț, încerci să le tragi dușmanilor preșul de sub picioare.

Lecție politică străveche adoptată pe timp de campanii electorale (și nu numai) de majoritatea politicienilor care au învățat de mult lecția fundamentală că despre doctrine sau crezuri politice se poate orbi doar în adunările populare, cel mai bine în fața propriilor simpatizanți care oricum vor aplauda tot ce zici.

Dar cu totul și cu totul altfel stau lucrurile când se ajunge în momentele critice, cum sunt acum alegerile anticipate din Franța, cele în care extrema-dreaptă, suveranistă, radicală și xenofobă are o șansă uriașă de a schimba echilibrul scenei politice tradiționale. Pentru asta, dacă e nevoie, niciun fel de sacrificiu nu este inacceptabil.

În acest sens, iată prima mare schimbare în ideologia extremei-drepte franceze, modulată de regulă pe mesajul tradițional al familiei Le Pe care propovăduia, cum a făcut-o ani și ani de-a rândul Marine Le Pen, o apropiere și o înțelegere istorică cu Rusia, îndeosebi cu Președintele Putin.

Și a rămas în memoriile politice poziția deloc  surprinzătoare a doamnei Le Pen care, spre exemplu, în vârf de pandemie și discuții contradictorii despre eficiența tratamentelor și vaccinurilor, devenea apărătoare și susținătoare vaccinului Sputnik...

Asta plus nenumăratele acuzații că partidul pe care-l conducea primise importante finanțări de la Moscova, au indus convingerea că era vorba despre o infiltrare rusească de mari proporții în Franța, în așteptarea unui moment propice pentru a fi scos la lumină și sprijinit pentru preluarea totală a puterii, pe modelul mai vechi exersat cu succes în estul european, spre exemplu.

Acesta este contextul în care, pentru prima dată, Jordan Bardella, tânărul candidat foarte posibil să devină următorul Prim Ministru al Franței, face o mișcare de mare spectacol care schimbă total raportul între extrema-dreaptă și prietenii săi de la Kremlin: „nu voi lăsa imperialismul rus să absoarbă un stat aliat precum Ucraina!...Poziția mea asupra conflictului este extrem de simplă...Nu s-a schimbat niciodată. Este în favoarea uni ajutor pentru Ucraina și de a evita o escaladă cu Rusia care este, reamintesc acest lucru, o putere nucleară”.

Mi se pare limpede că, de data asta, nu a mai vorbit liderul partidului de extremă-dreapta, ci politicianul care, în apropierea zonei de putere, începe să-și schimbe discursul și pozițiile în funcție de nou context. Tocmai primise veștile despre finalizarea negocierilor între statele reprezentative pentru structura prezentă și viitoare a UE (negocieri despre care România a aflat de la ziariști) și, mai ales, fusese informat despre faptul că, la Summit, liderii europeni au acceptat finalmente decizia privind nominalizările decise pentru cele mai importante funcții în UE, în frunte cu postul de Președinte al Comisiei (din nou pentru Ursula von der Leyen, PPE) și de Președinte al Consiliului UE (pentru socialistul portughez Costa), precum și nominalizarea estonienei Kallas ca șefă a diplomației europene.

Pentru acest moment, în jocul european de nivel înalt (acolo unde ai noștri, cu toate eforturile, nu reușesc să intre), schimbarea de discurs despre care vorbeam înseamnă, dacă se va confirma prin poziții ulterioare ferme (așa cum anunță deja surse din interiorul mișcării) are o valoare enormă. CA liderul partidului condus odinioară de familia Le Pen, simbolul extremei drepte radicale și extrem de vocale în Franța și Europa, să vorbească despre „imperialismul rus” este, în sine, o revoluție și nu numai o simplă schimbare de macaz, lucru atât de obișnuit în politică... Este, din punctul meu de vedere, primul semnal că în interiorul „vechii gări” formate din marile partide de extremă-dreapta, cel puțin din UE, ar putea – în aceste condiții de presiune politică de acum- să înceapă să se formeze o falie, ideologică la început, apoi cine știe cât de importantă, pornind de la discutarea relației cu Rusia din prisma Ucrainei.

Din motive de oportunitate și exploatare de șanse organizatorice pe eșichierul european, un scenariu spune că, sub presiunea centrului format în continuare din partidele establishment-ului tradițional, s-ar putea încerca o asemenea spargere a extremei-drepte, oferind unora dintre reprezentanții săi de marcă locuri în fruntea unor instituții reprezentative naționale sau comunitare.

Posibil, dar, pe fond, alegerea ar trebui să aparțină cetățenilor și doar apoi să se ajungă la calcule politicianiste.

Dar, până la urmă, cine-și va asuma sau respinge lupta împotriva „imperialismului rus”?