Fericire națională vs. fericire individuală
0O urcare de patru poziții în clasamentul celor mai fericite țări din lume, până pe locul 24, față de raportul precedent este o surpriză pentru România, dacă ne gândim la ce vedem zilnic și la felul cum este reflectată în spațiul mediatic starea de spirit a concetățenilor noștri. Oare ce ne-a propulsat în plutonul fruntaș al acestei ierarhii mondiale a fericirii, cuprinzând aproximativ 140 de țări?
Cele șase variabile în funcție de care a fost alcătuit clasamentul sunt: PIB-ul pe cap de locuitor, speranța de viață sănătoasă, sprijinul social, percepția privind nivelul de corupție, generozitatea și libertatea de a lua decizii esențiale în viață. Analizate separat, strict subiectiv și fără pretenții științifice, aproape fiecare ar justifica o plasare mai joasă în ierarhie. De pildă, referindu-ne la PIB-ul pe cap de locuitor, e cumva nefiresc ca după noi să se afle Singapore, Spania, Italia și... Japonia. La fel, în privința speranței de viață sănătoasă. Cât despre generozitate, evaluată prin prisma răspunsului la întrebarea: „Ați donat bani unei organizații de caritate în ultima lună?”, România are cota cea mai mică din top 25, aproape de Lituania, dar mult peste Țara Soarelui Răsare, clasată mai slab.
Nici în privința celorlalți parametri n-ar fi motive de împăunare. E drept că percepția asupra corupției (adică media răspunsurilor binare la întrebări privind răspândirea flagelului la nivel guvernamental și în mediul de afaceri) înregistrează un... zero în dreptul României, singurul de altfel din întregul clasament, ceea ce ține de complicatele calcule și reglaje statistice și nicidecum de absența fenomenului din peisajul autohton. Dar trecând peste acest aspect, rămân în discuție două variabile – sprijinul social și libertatea de a lua decizii – care presupun o solidaritate și o autonomie nu foarte des observabile la nivel de masă. Dimpotrivă, dacă ne ghidăm după portretele schițate de Constantin Rădulescu-Motru și Daniel David poporului român, individualismul și nu cooperarea i-ar fi caracteristica fundamentală, alături de neîncredere și lipsa disciplinei.
Și totuși, la capitolul sprijin social, România a punctat în ierarhia mondială cam la fel cu Brazilia (aflată pe locul 49) și cu Kosovo (locul 34), dar semnificativ mai slab decât alte țări situate mai jos decât ea în top, precum Slovacia, Letonia sau Ungaria (locul 51). Iar la libertatea de decizie individuală, i-am depășit atât pe polonezi, italieni, spanioli și japonezi, cât și pe americanii aflați cu 9 locuri deasupra noastră.
La nivel global, 80% dintre respondenți au declarat că au pe cine să se bazeze la greu, ceea ce le-a sporit satisfacția medie de viață în anii pandemiei. Oameni din toate regiunile au raportat grade ridicate de conexiune și susținere, confirmându-se că indivizii cu un nivel înalt de încredere socială și instituțională sunt mai fericiți chiar și în condiții de adversitate, precum sănătate proastă, șomaj, venituri mici, discriminare și infracționalitate stradală crescută. În general comunitățile unde încrederea este larg răspândită sunt mult mai rezistente în fața crizelor, indiferent că vorbim de războaie, pandemii, cutremure sau inundații. Încrederea și cooperarea facilitează reacții rapide în situații dificile și îmbunătățesc starea de spirit a cetățenilor, care se pot simți de folos unii altora, dar și societății.
Sunt însă românii încrezători în ei înșiși, în semeni și în instituțiile statului? Și se manifestă ei solidar? După observații empirice, mai degrabă nu. Chiar și statistic vorbind, cei care fac voluntariat, cei care donează pentru cauze nobile, cei care își manifestă dorința de a ajuta sunt minoritari în ansamblul populației. Altruismul și simțul civic nu sunt cultivate și poate de aceea cazurile de returnare a unor portofele cu bani găsite pe stradă devin evenimente, când ar trebui să fie normalul, iar oameni prăbușiți pe șosea zac acolo ocoliți de mașini și filmați de pasageri, în loc să fie ajutați. Cât despre instituții, de decenii ele tratează cetățeanul cu indiferență, dacă nu cu ostilitate, și o bună parte a interacțiunilor cu administrația se transformă într-un coșmar.
În aceste condiții, fericirea devine mai repede o chestiune individuală ori „de trib”, alcătuit din familie și prieteni, decât una societală. Pentru gânditori ca Marcus Aurelius, Viktor Frankl sau Jorge Bucay (scriitor și psihoterapeut argentinian și autor al ghidului intitulat chiar „Calea fericirii”), fericirea nu e nicidecum un apogeu al bucuriei, o explozie de moment, ci echivalează cu o atitudine echilibrată în fața provocărilor vieții, îndeosebi a suferințelor de tot felul. Identificarea unui sens/scop pentru care merită să trăiești, fie el de natură creativă, familială, hedonistă, transcendentală etc., precum și însușirea cumpătării, renunțarea la ambiții exagerate și manifestarea bunăvoinței în raport cu cei din jur, iată pe scurt rețeta unei stări de constantă mulțumire sufletească.
În privința societății, atâta timp cât ingredientele-cheie numite încredere, coeziune, generozitate lipsesc, chiar și într-un context socio-economic calm, e greu să vorbești despre fericirea răspândită pe scară largă. Iar într-un spațiu dominat de zicala „să moară și capra vecinului”, definiția lui Jorge Bucay – „Fericirea este întotdeauna un drum al adunării” – nu prea are șanse de materializare.
Se încarcă comentariile...
