Video Cum se circula pe Transalpina acum 90 de ani: „Cotește nesfârșit și la fiecare pas se izbește de marginea unui gol fără fund”
0Transalpina, șoseaua care taie crestele munților Parâng la peste 2.000 de metri altitudine, a împlinit 90 de ani. Traseul ei a fost de-a lungul timpului o adevărată provocare pentru amatorii de senzații tari, încununată adesea de satisfacții.
Drumul de aproape 150 de kilometri care traversează Carpații, prin Munții Parâng, a fost inaugurat în vara anului 1935 de regele Carol al Doilea, fiind numit atunci „Drumul Regelui”.
Singura șosea care atinge 2.145 metri
Decenii la rând a fost considerat unul dintre cele mai riscante drumuri din România. Pericolele de pe șoseaua care atinge altitudinea de 2.145 de metri în Pasul Urdele au fost diminuate odată cu lucrările de modernizare din anii 2000, însă traseul din zona alpină (Obârșia Lotrului – Rânca) rămâne deschis doar în perioada verii și încă are nevoie de lucrări de modernizare.
Drumul Național 67C, cunoscut și sub numele de Transalpina, leagă localitățile Novaci (județul Gorj) și Sebeș (județul Alba). Cea mai atractivă zonă pe care o traversează începe de pe Valea Lotrului, urcând în serpentine spre stațiunea montană Rânca.
După ce lasă în urmă pădurile de conifere, traseul străbate pajiștile alpine de pe care li se deschide călătorilor panorama largă a Munților Parâng, Lotrului, Cindrel și Șureanu, cu vârfuri de peste 2.000 de metri, cu numeroase forme de relief modelate de glaciațiuni.
Lacurile glaciare ale Parângului rămân ascunse privirii; în schimb, stânele de oi, arhaice, înființate în poieni îndepărtate, înconjurate de păduri, și cele mai moderne, apropiate de drum și transformate în locuri de popas, își întâmpină oaspeții într-o atmosferă pitorească.
Fără urși, dar cu turme de oi
Pe Transalpina, urșii sunt rar întâlniți, dar peisajul zonei este sălbatic, puțin afectat de intervențiile oamenilor, cu excepția stațiunii montane Rânca, înființată și ea în anii ’30, odată cu șoseaua.
Până la începutul secolului XX, drumul de munte prin trecătoarea Urdele, extrem de anevoios și periculos, era folosit doar de ciobanii aflați în transhumanță și uneori de trupele militare antrenate pe munte. Era, practic, o potecă mai largă, dar inaccesibilă și riscantă pentru cei care nu cunoșteau zona.
În vara anului 1935, regele Carol al Doilea și fiul său, Mihai I al României, s-au numărat printre oaspeții de seamă care au inaugurat Transalpina, călătorind cu autoturismul de la Săliște (în apropiere de Sebeș) la Novaci (Gorj).
„Această șosea, care este de mare importanță din punct de vedere economic și militar, leagă nordul Olteniei cu sudul Ardealului și valea Mureșului, străbătând Munții Sebeșului și ai Lotrului, urcând până la înălțimea de 2.200 de metri. Ea are o lungime de 130 de kilometri și a costat numai trei milioane lei, dat fiind că a fost construită cu ajutorul pionierilor”, arăta publicația „Lumea Satelor” în 1935.
Drumul pe care se aventurau șoferii din anii '30
După inaugurare, drumul devenise o atracție pentru aventurieri, însă localnicii îi avertizau pe puținii călători care circulau pe el cu mașinile să se întoarcă din drum, din cauza pantelor abrupte, a curbelor dificile mărginit de prăpăstii și a pietrelor ascuțite din carosabil. Tot sătenii îi scoteau uneori din impas pe șoferii care rămâneau împotmoliți în noroaie sau în pană, pe munte.
„Cum ieși din Jina, șoseaua devine cu adevărat periculoasă. Privirea ți se pierde în văi adânci și-n creste nesfârșite de munți pe care trebuie să le treci. Serpentine repezi și dese îți opresc respirația și te fac să-ți pironești atenția la drumul ce s-a îngustat simțitor. Ai vrea să te dai cât mai spre dreapta, ca să scapi de tortura prăpastiei din stânga. Câteva bârne așezate în chip de parapet, ele singure se luptă să-ți dea o aparentă siguranță. Sunt locuri unde și bârnele lipsesc. Și sunt altele unde și șoseaua e mâncată de torent. Cobori mereu cu inima înghețată și cu nădejdea că această încercare a propriului tău curaj se va sfârși”, informa publicistul C. Donescu în „Vremea” (1936).
Primejdiile Drumului Regelui
Odată ce părăsea satele, intrând în sălbăticie, șoseaua nu rămânea decât un drum de care, în munți, plin de bolovani, adăuga călătorul. De la Obârșia Lotrului, drumul începea să urce anevoios, spre crestele golașe ale munților.
„Vegetația se rărește dintr-odată și, câtă rămâne, e pipernicită. Drumul se desenează mereu în sus, ca un brâu ce încolăcește vârfurile devenite tot mai îndepărtate, cu cât te apropii de ele. Încep să se vadă fâșii de zăpadă, mărturii ale înălțimii la care te afli. Mașina cotește mereu și urcă mai sus, pierzându-se cu totul în imensitatea din jurul ei, care nu-și mai poate contura hotarul. Văile nu-și mai găsesc nici ele sfârșitul, adâncindu-se oriunde îți arunci ochiul. Treci pe lângă zăpadă, înmărmurit de propria ta cutezanță. Singurătatea capătă o forță ce-ți stăpânește ființa întreagă. Te simți față în față cu majestatea însăși a munților. O fărâmă din nimic. Și vârfurile munților îți apar toate și te cheamă, rând pe rând, să le atingi”, amintea călătorul.
La peste 2.000 de metri, sub vârful Păpușa, mașina se lupta din greu cu îngustimea șoselei. Niciun parapet nu o despărțea de primejdia ce se ținea mereu de ea, iar vremea schimbătoare accentua sentimentul de primejdie, completa publicistul.
„Cotește nesfârșit, și la fiecare pas se izbește de marginea unui gol fără fund. Ultimul vârf se ivește blând și prietenos, dar un nor gros îl înfășoară cu totul. Așezat de-a curmezișul șoselei, norul te-ar face să pierzi linia drumului. Vârful muntelui n-a putut fi însă întunecat. Are 2.150 de metri înălțime. Numai îndrăzneala de a fi voit să croiești un drum peste această înălțime te umple de admirație. Și te face să uiți toate imperfecțiunile unei șosele ce începe să se ruineze înainte de-a fi fost terminată”, amintea publicistul.
Parângul, admirat de pe Transalpina
În deceniile următoare, Transalpina a continuat să fie folosită cel mai adesea de ciobanii din regiunea Sibiului și Olteniei, de vânători și de turiștii care se încumetau să ajungă în stațiunea Rânca și la crestele și lacurile glaciare ale Parângului.
„Trebuie subliniat că acest măreț drum este opera noastră, a românilor. După ce am trecut partea cea mai grea, la 2.200 de metri, lăsăm șoseaua, urcăm un vârf și, cu toată dezlănțuirea naturii — o ploaie torențială — nu ne oprim, ci înaintăm pentru a ne atinge ținta. Iată, în depărtare, apare lacul Câlcescu, mare, cu jneapăn pe margini și cu păstrăvi în el. Apa este atât de cristalină încât ai impresia că îi vezi fundul, adânc de vreo 14 metri”, informa publicistul Mauriciu Ștefan Nicolescu în revista „România”, din iunie 1938.
Transalpina a fost asfaltată complet abia la sfârșitul anilor 2000, însă lucrările de modernizare a șoselei montane nu sunt finalizate în unele porțiuni. Deși rămâne deschisă doar câteva luni pe an, este tot mai căutată de amatorii de călătorii.
Se încarcă comentariile...
