Video Satele rătăcite între nori, în pragul dispariției, dar căutate de turiști. Cătunul „dacic” care atrage toate privirile
0Numeroase sate de munte din România au ajuns la finalul existenței lor îndelungate. Cândva locuite de sute de oameni, cu școli și biserici, așezările au fost, treptat, învinse de timp. Astăzi, deși aproape pustii, au devenit locuri căutate de turiști.

Cocoțate pe vârfuri de munte, înconjurate de zeci de kilometri pătrați de păduri și străbătute de drumuri forestiere care devin impracticabile la fiecare ploaie, numeroase sate din vestul României ar putea dispărea de pe hartă în următorii ani.
Fără infrastructură și utilități și fără șanse reale de dezvoltare, au supraviețuit doar datorită câtorva localnici care fie s-au încăpățânat să rămână, fie nu au avut unde să plece. Și totuși, unele sunt animate adesea de turiștii aflați în căutarea frumuseții naturale a României rurale.
Urșici, satul cu 12 oameni, ascuns printre nori
Aflat la aproape 1.000 de metri altitudine în Munții Șureanu, satul Urșici din Hunedoara (video) se numără printre numeroasele așezări de munte din România care par să fi ajuns la finalul existenței lor.
Cătunul a fost înființat de familiile de păstori care s-au așezat pe Platforma Luncanilor, în vechiul ținut al cetăților dacice, iar la mijlocul secolului XX avea peste 200 de locuitori. În anii ‘90, numărul lor scăzuse la jumătate, iar în prezent câteva familii mai populează casele sale înființate pe culmi, la distanțe de sute de metri unele de altele.
















Toate drumurile de pământ din Ursici duc spre locul unde, în trecut, funcționa școala din sat, desființată la sfârșitul anilor 2000, când nu mai rămăseseră copii în sat. Acum, clădirea de lemn veche de șapte decenii, afectată de furtunile prea puternice pentru cordonul de arbori care o protejează mai este folosită doar ca secție de votare. Duminică, 12 localnici au votat aici, în timp ce alți 14 au votat pe listele suplimentare ale secției.

„Nu am avut biserică și trebuia să mergem două – trei ore pe jos, până la biserica din Luncani și chiar mai departe, la cea din satul Târsa. Dar a fost școală. S-a desființat însă, pentru că au mai rămas vreo opt familii și nu mai sunt copii. Am fost aici la școală. Mă trimiteau părinții cu cărțile în traistă și, după ce terminam orele, plecam la oi. Acolo, puneam cărțile pe genunchi și învățam”, își amintea un localnici în vârstă.
Localnicii trăiesc ca pe vremea bunicilor
Lipsa bisericii și închiderea școlii nu au fost marile probleme ale locuitorilor din Urșici. Satul din Munții Șureanu nu a fost electrificat vreodată, iar puținele gospodării locuite primesc energie de la panourile solare montate pe case, cele mai multe printr-o campanie derulată în 2013 de organizația Free Miorița. Energia solară le ajunge, în general, localnicilor, pentru a-și lumina casele, pentru a-și încărca telefoanele și pentru radio-uri.
Însă în timpul iernii și al perioadelor furtunoase, nu îi prea ajută. Iar vrmea capricioasă este o constantă a satului din munți, acoperit adesea, cu nori și ceață.
Ultimii 12 kilometri ai drumului spre Urșici au fost, de asemenea, una dintre problemele „eterne” ale sătenilor. În ultimii ani, drumul de pământ și piatră care urcă în serpentine din valea Luncanilor, a fost reparat de mai multe ori, însă intervențiile nu au fost suficiente pentru a-l face accesibil pe deplin, în perioadele ploioase și de îngheț. În perioadele secetoase, localnicii au alte neajunsuri.




























„Izvoarele de la care luăm apă pentru noi și pentru animale seacă uneori. Unele sunt și așa departe de casă”, povestește un vârstnic din sat.
Pentru turiști, așezarea arhaică rămâne însă un loc ademenitor. Gospodăriile pitorești împrăștiate pe culmile înconjurate de păduri și panorama deschisă spre munții Retezat și Parâng ori spre valea Streiului și Apuseni au făcut din Urșici unul dintre cele mai spectaculoase locuri de vizitat din vestul României.
Povești asemănătoare cu cea a satului Urșici au mai multe sate din Munții Apuseni și Munții Poiana Ruscă, acum și ele pe cale de dispariție, unde singurii localnici rămași, obișnuiți cu traiul arhaic în izolare, sunt câteva familii de vârstnici.