Cum asigură albinele viața pe Pământ și din ce cauză sunt pe cale de dispariție
0Le vedem mai des primăvara și vara. Uneori le auzim, alteori le alungăm cu un gest grăbit. Și totuși, fără ele nu am avea aproape nimic din ceea ce luăm de-a gata: fructe, legume, flori, viață. Pe 20 mai, odată cu Ziua Mondială a Albinelor, ne aducem aminte că lumea încă funcționează datorită unei insecte: albina.
Instituită în 2018 de Organizația Națiunilor Unite, această zi îl comemorează pe Anton Janša, pionier al apiculturii moderne, care s-a remarcat în domeniu la mijlocul secolului al XIX-lea. Dar mai ales, aduce în prim-plan o relație profundă și uitată: cea dintre oameni și polenizatorii de care depind agricultura, biodiversitatea și echilibrul natural. „Trei din patru linguri din hrana noastră de zi cu zi o datorăm albinei“, spune pentru „Weekend Adevărul“ Marian Pătrașcu, președintele filialei București-Ilfov a Asociației Crescătorilor de Albine. Dacă ne-am opri o clipă, am înțelege că albinele nu au nevoie de recunoștință, ci doar de spațiu, de flori și de puțină grijă.
Dintr-o mie de flori parfumate
De milioane de ani, albinele au perfecționat o ordine care pune natura în echilibru. Sunt atrase de flori cu nectar, o „monedă de schimb“ pentru polenizare. În cele din urmă, albinele transformă nectarul în miere, iar polenul în păstură. Polenizarea, de fapt, este punctul central al acestui schimb. Fără albine, multe dintre florile pe care le vedem primăvara s-ar usca fără rod. Fructele, legumele, leguminoasele – toate acestea există datorită intervenției silențioase, dar esențiale, a polenizatorilor. „Plantele își plătesc serviciul de polenizare“, spune Pătrașcu. „Nectarul e doar un stimulent, nu are niciun rol biologic în polenizare, dar e modul plantei de a atrage albina“.
Această interdependență între flori și albine este una dintre cele mai speciale relații din natură. Fiecare zbor al albinei este o punte între două lumi – vegetală și animală – care se întrepătrund pentru a asigura viața. Într-o agricultură industrializată, această relație pare uneori invizibilă, dar fără ea, agricultura însăși s-ar prăbuși. Mai mult decât atât, albinele nu doar că susțin biodiversitatea, dar devin și indicatori ai sănătății ecosistemului. Dacă ele dispar, înseamnă că undeva, în acest lanț invizibil, ceva s-a rupt. De aceea, protejarea lor nu e doar o chestiune de apicultură, ci un gest de conservare.
Stupul, o comunitate perfectă
Ce este poate mai fascinant la albine nu e ce produc, ci cum trăiesc. O familie de albine trebuie privită ca un organism întreg, spune Marian Pătrașcu. Regina este singura care se reproduce, dar fiecare membru are un rol vital: de la ventilarea stupului până la hrănirea puietului, de la culegerea nectarului până la păstrarea ordinii. O colonie poate adăposti în sezonul de vârf între 45.000 și 50.000 de indivizi. Fiecare își cunoaște perfect rolul: albinele-doici produc lăptișorul de matcă, cele tinere îngrijesc larvele, iar albinele mature ies la zbor pentru cules. Sistemul e atât de bine organizat încât pare un „miracol biologic în mișcare“, repetat de mii de ani.
Nu există ierarhii forțate, nu există lideri autoritari. Totul funcționează după un echilibru natural, bazat pe nevoile colective: în stup, binele comun este mai presus de interesul individual. Într-un fel, stupul este o utopie funcțională, un model de societate în care fiecare contribuie după puteri și fiecare gest are un sens. Este o lecție de eficiență naturală, în care totul este calculat, explică Marian Pătrașcu: de la orientarea fagurelui la controlul temperaturii și selecția hranei.
O albină lucrătoare trăiește vara doar 30-45 de zile, timp în care muncește: zboară, prelucrează, hrănește, încălzește. În schimb, albina de iarnă, care nu mai are de crescut puiet, poate trăi mai multe luni. Trântorii, pe de altă parte, care se nasc pentru perpetuarea speciei, trăiesc cam 60 de zile. Ei au un rol aparent limitat – reproducerea –, dar participă și la ventilația stupului în zilele caniculare. În schimb, regina poate trăi până la patru ani. „În condiții de laborator, au fost ținute și peste patru ani. Unele au ajuns la opt, chiar și zece ani, însă prolificitatea ei este optimă doar primii doi, maximum trei ani“, spune Marian Pătrașcu, menționând că în acel interval, ea poate depune până la 180.000 de ouă într-un sezon.
Regina a murit! Trăiască Regina!
Marian Pătrașcu povestește în amănunt cum se naște o regină, cum este hrănit miracolul numit lăptișor de matcă, cum iese din celulă, se împerechează în zboruri ritualice și, mai apoi, devine fabrică de ouă. „Greutatea ouălor depuse într-o zi depășește de câteva ori greutatea corporală a reginei“, subliniază apicultorul. Această metamorfoză rapidă, care durează doar 16 zile, este posibilă exclusiv datorită hranei speciale. Toate larvele primesc inițial lăptișor de matcă, dar doar cele care vor deveni regine sunt „înecate“ în această substanță miraculoasă. Din acel moment, regina este singura albină capabilă de reproducere, iar rolul ei în stup este central.
Nașterea unei regine nu este doar un eveniment biologic, ci și un ritual al selecției naturale. Este începutul unui nou ciclu de conducere. Ea nu comandă, ci asigură supraviețuirea. Este un punct de legătură între trecutul genetic al stupului și viitorul lui. Dar când natura spune „Gata!“, regina se schimbă – „poporul decide“, cum spune apicultorul. Albinele simt că nu mai merge bine, simt dacă regina e bătrână sau depune prea mulți trântori și atunci încep să pregătească viitoarele regine. Acestea se dezvoltă în botci – celule speciale, în formă de ghindă, orientate în jos, din care se vor naște mătci tinere.
Momentul în care una dintre aceste regine eclozează declanșează o luptă tăcută, dar care e pe viață și pe moarte. Prima născută caută, instinctiv, să le elimine pe celelalte, înainte ca acestea să iasă din celulele lor. E o formă de selecție naturală care nu lasă loc concurenței – în stup trebuie să existe o singură regină. Iar dacă, prin excepție, mai multe ajung la maturitate, confruntarea devine inevitabilă.
Cu toate acestea, există situații când schimbarea se face în liniște. Familia decide să pregătească doar una sau două regine, iar regina bătrână e lăsată să trăiască până ce noua conducătoare își dovedește fertilitatea și capacitatea de a menține echilibrul. Abia atunci lucrătoarele o sufocă blând pe fosta matcă – „Poporul hotărăște“, spune Marian Pătrașcu; și o face nu prin violență, ci printr-un simț al continuității. Deciziile nu sunt luate în mod individual, ci prin consens biologic – o formă de democrație naturală în care instinctul colectiv primează. Nicio albină nu are autoritate absolută, dar împreună, familia găsește soluțiile potrivite. Este o societate a adaptabilițății, care funcționează după reguli testate de evoluție și de timp. Când o regină nu mai e potrivită, e înlocuită. Când e nevoie de o nouă direcție, stupul o urmează. Și toate aceste transformări au loc fără haos, fără conflict, fără ezitare. Doar cu o precizie, explică apicultorul.
Un spectacol numit roire
Uneori, familia de albine alege alt drum: roirea. Când colonia e prea mare și stupul devine neîncăpător, regina-mamă pleacă însoțită de mii de albine. Zborul lor pare haotic, dar e bine coordonat. „Este acel zbor «haotic» pentru că ele zboară în cercuri, în valuri, astfel încât să o protejeze pe regină, să nu fie mâncată de o pasăre. Și regina-mamă, la un moment dat, se oprește undeva pe o creangă, iar atunci toate albinele se strâng în acea ciorchină, în acel roi, pe care îl vedem și care este extraordinar de interesant“. În acele momente, câteva lucrătoare pleacă în cercetare, căutând un loc potrivit pentru noua casă. Iar restul, înfometate, stau strâns unite, cu burta plină de miere. „Când au plecat, pentru ca viața să meargă mai departe, ele își vor umple gușa cu miere. Gușa este o parte a stomăcelului, în care ele pot ingurgita o cantitate foarte mare de miere. Greutatea unei albine este undeva cam în jur de 100 de miligrame. Deci 10.000 de albine cântăresc un kilogram – și 10.000 de albine, cum spuneam, vor putea lua cam 50 de miligrame de miere, pentru că se duc către necunoscut“.
Cu toate acestea, în perioadă de roire, moment de maximă vulnerabilitate și de maximă libertate, în care familia se rupe în două și își asumă riscul necunoscutului pentru a supraviețui și a se multiplica, albinele nu pot să înțepe oamenii, mai explică Marian Pătrașcu. „Fizic, ele nu pot apropia partea unde au acul și nici nu vor, pentru că scopul lor este să ajungă cu bine într-o nouă casă. Noi încercăm să transmitem și oamenilor, când ne anunță de existența unui roi, că nu este absolut niciun pericol. Pentru că ele, fizic, nu pot să înțepe“.
Pentru apicultori, roirea naturală e o sabie cu două tăișuri. Pe cât e de frumoasă, pe atât e de riscantă. Stupul rămâne golit de forță de muncă, iar dacă roiul plecat nu este recuperat, poate fi pierdut. De aceea, tot mai mulți recurg la roirea artificială – o metodă controlată, care permite înmulțirea coloniilor fără pierderi majore. Chiar și în acest proces natural și aparent haotic, albinele își păstrează ordinea: regina nu zboară departe, roiul o urmează și își conservă forțele. Chiar și în zbor, ele au grijă unele de altele. E o lecție despre comunitate și despre începuturi noi.
Din calea pesticidelor, ascunse în jungla urbană
Viața albinelor se desfășoară într-o relație directă cu mediul înconjurător, iar schimbările climatice din ultima perioadă au dat peste cap viața albinelor. „Ca ele să se dezvolte armonios în cadrul stupului, ar trebui ca temperatura să fie menținută la 35°C. Or, să nu uităm că verile au devenit extrem de secetoase, extrem de păcătoase și, cumva, temperaturile ridicate fac ca și florile să nu mai secrete nectar, să nu mai iasă rodul – deci temperaturile de vară pot să aibă o influență nefastă asupra familiei de albine. Ele stau acasă în loc să culeagă, ca să nu se încinge stupul, ca să nu cadă fagurii pe ea“, spune Pătrașcu.
Din cauza fenomenelor meteo extreme, există mereu posibilitatea ca albinele să nu-și poată realiza rezerva de hrană, lucru care se întâmplă în a doua parte a verii, după culesul de floarea-soarelui. „El a fost devansat. Înainte era luna august, acum este în prima decadă a lunii iulie, iar familiile, practic, nu mai au nimic de cules. Și în condițiile acestea, dacă apicultorul nu se preocupă, nu le pune el hrană, încât să aibă cele 15 kilograme de miere necesare stimulării creșterii albinei de iernare, atunci familia respectivă este sortită pieirii“, mai avertizează apicultorul.
Dar natura nu oferă doar hrană – ea poate aduce și dezastre. Înghețurile târzii, brumele din martie, lipsa ploilor sau verile toride afectează atât florile, cât și insectele. În astfel de condiții, albinele nu doar că nu mai produc, ci devin vulnerabile. Intră slăbite în sezonul rece, cum s-a întâmplat recent, iar pierderile se văd primăvara următoare. Totul în viața stupului e guvernat de ritmul anotimpurilor. Pofta reginei crește sau scade în funcție de temperatură, de abundența polenului, de intensitatea luminii. Hrana disponibilă modelează dezvoltarea puietului, densitatea populației și chiar comportamentul general al familiei. Natura dictează, iar albinele se supun – dar nu pasiv, ci cu o capacitate de a regla intern tot ce pot controla.
Pericolele invizibile: pesticide și monoculturi
Dincolo de vreme, un alt dușman nevăzut pândește stupii: pesticidele. „Albinele au simțuri formidabile, dar nu pot detecta chimicalele moderne“, spune Marian Pătrașcu. Când o albină vine contaminată, e respinsă la intrarea în stup – e un sistem de apărare care nu funcționează întotdeauna, iar uneori, întreaga familie se prăbușește. Mai grav este că aceste substanțe nu doar că afectează indivizii care intră în contact direct cu ele, ci pot fi aduse în stup prin polenul sau nectarul contaminat, punând în pericol întreg ciclul biologic al coloniei. Albinele nu pot discerne între o floare tratată cu pesticide și una curată.
La aceasta se adaugă monoculturile – câmpuri întregi cu un singur tip de plantă, care oferă hrană doar câteva săptămâni pe an. „Hrana albinelor trebuie să fie de bună calitate. Dacă a fost secetă, dacă fermierii vor pune numai monoculturi, rapiță și cereale pe suprafețe foarte mari, au albinele probleme, dar și noi, automat, ca și crescători de familii de albine“. Acestor cauze li se mai adaugă, bineînțeles, poluarea și schimbările climatice, factori care au dus la înjumătățirea numărului de albine din întreaga lume în ultima jumătate de secol. Uniunea Europeană a adoptat măsuri stricte pentru a proteja albinele și alți polenizatori împotriva pesticidelor dăunătoare, în special a neonicotinoidelor, o clasă de insecticide sistemice care afectează sistemul nervos al insectelor.
Refugiul neașteptat al orașelor
În mod surprinzător, orașele au devenit un refugiu pentru albine. Deși dominat de beton, asfalt și sticlă, mediul urban oferă ceva ce în multe zone rurale lipsește: flori variate și apă constantă. „Dacă n-ar fi găsit hrană, n-ar fi rămas“, spune Pătrașcu. „În urmă cu 30 de ani, dacă voiam să vedem pescăruși, mergeam la mare. De 30 de ani, avem pescăruși în mediul urban și practic sunt parte din viața noastră. Normal că albine au fost dintotdeauna peste tot. E bine că au fost, pentru că, altfel, dacă nu ar fi fost și în mediul urban, nu ar fi fost polenizare și nu ar fi fost deloc bine“, subliniază acesta.
Albinele trăiesc în scorburile copacilor din parcuri, în stâlpi de iluminat, în goluri din clădiri. Se strecoară acolo unde găsesc adăpost și, mai ales, hrană. Grădinile blocurilor, cimitirele, rondurile orașului oferă nectar aproape tot anul. În timp ce în rural, monocultura și seceta domină, în orașe, flora e mai diversă și mai bine întreținută. Parcurile urbane, grădinile private, cu flori schimbate sezonier – toate devin resurse prețioase pentru polenizatori. În lipsa erbicidelor în exces și cu irigații regulate, aceste spații mici, dar variate, oferă o hrană constantă. Chiar și cimitirele sunt, pentru albine, adevărate oaze de nectar și polen.
Mai mult, cercetările arată că mierea urbană nu este poluată și că albina știe să selecteze metalele grele, însă prezentă rămâne problema pesticidelor. „Acea teamă că mierea de urban este poluată nu este adevărată. Analizele au arătat că nu are. Spre exemplu, combustibilii auto s-au schimbat, nu mai sunt îmbogățiți cu plumb, ci sunt de bună calitate. În ceea ce privește albina, ea găsește o hrană de bună calitate. Ceea ce nu știu albinele să selecteze sunt pesticidele, mai ales că acum sunt aceste substanțe, din gama neonicotinoidelor, care sunt foarte puternice. De aceea avem și aceste mortalități, cauzate și de pesticide“, spune apicultorul.
Lecția albinei
Pentru Marian Pătrașcu, albina e mai mult decât o insectă. E un model de viață, o sursă de sens. „E o dragoste ciudată. Înțepătura doare, dar albina nu dezamăgește niciodată“. Apicultorii, spune el, vin din toate domeniile – ingineri, medici, militari, pensionari. Nu toți o fac pentru profit. Mulți o fac pentru liniște, pentru ordine, pentru o legătură cu natura. „Muncești pentru ele nouă-zece luni pe an, iar ele, în două luni, îți oferă totul. Și pentru ele, și pentru tine“.
Să creezi o familie nouă de albine, să o vezi crescând e ca o formă de paternitate: „E ca și cum ai aduce un copil pe lume“. Iar sentimentul că ai contribuit la viață, la ordine, la echilibru este, poate, cea mai curată formă de satisfacție. Albinele îl învață pe om răbdarea, responsabilitatea și generozitatea. Îl obligă să privească atent spre anotimpuri, spre sol, spre cer, pentru că stupul e mereu același, și totuși mereu altul.
Se încarcă comentariile...
