VIDEO Povestea de film a românului numit „scriitorul dodiilor“: „India a fost un accident devenit apoi viaţa mea“

Povestea unui „geniu neînţeles” sau prea puţin apreciat în România, aşa s-ar putea numi viaţa scriitorului George Anca, care ne-a părăsit de curând lăsând în urmă o operă extraordinară.

GALERIE FOTO

„Scriitorul dodiilor” aşa cum a fost caracterizat şi s-a autointitulat, George Anca a fost unul dintre cei mai importanţi şi originali scriitori şi oameni de cultură din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi prima jumătate a secolului al XXI-lea, cunoscut mai mult în India şi în alte ţări, decât în România.

George Anca s-a născut într-o comună vâlceană în urmă cu 76 de ani şi s-a stins din viaţă, fulgerător, la finele lunii februarie a acestui an, pe o stradă din Bucureşti, la numai 10 zile după moartea soţiei sale, artistul plastic Rodica Anca. 

Cu ajutorul criticului şi istoricului literar Ion Soare, fost coleg de şcoală, consătean şi bun prieten, am reuşim să creionăm o viaţă ca-n scenariile de filme de la Bollywood sau Hollywood, despre cum a ajuns „un copil năzdrăvan şi sportiv, pus mereu pe şotii şi giumbuşlucuri”, un specialist în indianistică de talie mondială, traducător al religiilor şi hindoeminescolog, doctor în filologie şi „scriitor al dodiilor”.

Ion Soare i-a dedicat „o primă încercare monografică privitoare la viaţa, personalitatea şi opera sa”, intitulată sugestiv „Anca sau «Spiritul adâncurilor»” după o faimoasă sintagmă din poezia lui Nicolae Labiş: „Sunt spiritul adâncurilor”. A dedicat cartea marelui cărturar anul trecut, la împlinirea a 75 de ani. De fapt, este o lucrare pe care a dedicat-o soţilor Anca, pentru că unul dintre capitole este dedicat Rodicăi Anca: „Asemenea unei stele duble de mărimea întâi, cei doi şi-au stat alături, în viaţă ca şi în activitate, strălucind timp de peste o jumătate de secol... pe cerul culturii, artelor şi literaturii române şi universale”.

De la năzdrăvanul premiant pus mereu pe şotii la «I am a Romanian feeling Indian»

Născut într-un sat de la marginea oraşului Râmnicu Vâlcea, pe atunci din comuna Bercioiu (Argeş), astăzi Budeşti (Vâlcea), George Anca a fost al doilea copil al soţilor Elisaveta şi Ion Anca. Părinţii l-au numit Gheorghe, iar ulterior i s-a spus George şi aşa i-a rămas numele. 

Casa în care s-a născut a rezistat până în urmă cu câţiva ani. Fusese cumpărată de bunicul din partea tatălui, dintr-o comună învecinată, Nicolae Bălcescu, „demontată” şi adusă cu căruţa în Ruda, unde se născuse soţia acestuia. 

A urmat primii ani de şcoală în sat, la „Şcoala Veche”, fiind mereu premiant. „Învăţa cu o uşurinţă remarcabilă şi manifesta o curiozitate puţin comună, trăsături care îl ajutau să parcurgă cu repeziciune carte după carte”, îşi aminteşte fostul său coleg de şcoală Ion Soare. 

Într-un interviu pe care avea să i-l acorde, George Anca îşi amintea despre copilărie şi tinereţe: „Primara - în Ruda, gimnaziul şi liceul în Găeşti, facultatea şi doctoratul în Bucureşti. O bursă în Italia, şapte ani de profesorat universitar în Delhi, sesiuni în multe ţări - indianistică, antropologie, bibliologie, Pugwash etc. Peste tot, dinainte de şcoală, îndemnat de mama şi de unchiul Costică, am început să versific, cu ochii spre izvorul Oltului, Râmnic... Am mai multe manuscrise decât zecile de cărţi publicate - acum se află în Biblioteca „Antim Ivireanul”, a Vâlcii. Poemul lung al Ruzii l-am compus într-o basilică italiană şi tot aşa, oriunde, mai ales în Bharata, tot aici mă trăgea aţa (acasă - n.r.). Preşedintele Sharma (Shankar Dayal Sharma - al 9-lea preşedinte al Indiei, în perioada 1992 - 1997, n.r.) mi-a recunoscut sanscrita (una dintre primele limbi indo-europene scrisă, oficială şi în zilele noastre - n.r.). Preşedintelui Mukherjee (Pranab Mukherjee, al 13-lea preşedinte al Indiei, în perioada 2012 - 2017, n.r.) i-am spus: «I am a Romanian feeling Indian»”.

Marea sa „avere”: „Acum mor şi rămâne aici”

Şi cum nu a uitat niciodată de unde a plecat, indiferent pe ce continent l-au dus paşii, a rămas pentru totdeauna legat de Vâlcea şi oamenii săi, mai ales de satul său natal, revenind constant, la o serie de manifestări culturale importante, dintre care unele îi erau direct dedicate.

De aceea, nu întâmplător, a lăsat Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea de care pomenea în interviu, uimitoarea sa „avere” spirituală: un fond de memorii şi de indianistică pe care l-a donat instituţiei în 2018, fond de carte unic în ţară care face acum parte din Fondul de „Colecţii Speciale”: cu peste 1200 de cărţi, publicaţii, periodice corespondenţe, fotografii, diplome, însemnări, manuscrise, acte şi documente personale oferite pentru studiu publicului vâlcean, în special şi a celui universal, în general. 

A ales biblioteca din Vâlcea ca destinatar al colecţiei sale datorită faptului că timp de 25 de ani a fost bibliotecar şi director de bibliotecă. În ultimele decenii, biblioteca vâlceană a fost cea căreia i-a trecut cel mai des pragul. „Acum mor şi rămâne aici”, spunea la vremea respectivă George Anca referindu-se la ce lasă în urma sa.

De la „Mitul lui Zamolxis” la povestea de dragoste de peste jumătate de secol

Revenind la anii tinereţii, în 1966 şi-a susţinut teza de licenţă cu tema «Mitul lui Zalmoxis în poezia lui Mihai Eminescu şi Lucian Blaga», şi, în acelaşi an, şi-a legat destinul de cea care avea să-i fie alături peste jumătate de secol. Cea de care nu s-a îndurat să se despartă mai mult de 10 zile. Atât a durat despărţirea lor, după care a urmat-o în eternitate. Au avut împreună un singur copil, care le-a dăruit în urmă cu şapte ani un nepot. 

Rodica era studentă în anul II la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, când s-a căsătorit cu George Anca. Până la Revoluţie a lucrat ca designer în industria sticlei şi ceramicii, în diverse fabrici din ţară. Între 1977 - 1983 şi 2002 - 2003, şi-a însoţit jumătatea în India, la Delhi, unde s-a integrat comunităţii universitare, ca şi coexaminator la examene de limba română. „Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă”, venind în România,în semn de respect pentru dânsa. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se  la doctorat cu o teză despre estetica budhistă”. Până la prima plecare din India, timp de trei ani  se va ocupa de grafică şi tehnoredactare pentru Bhutan, la Oxford University Press, perioadă în care va elabora şi publica un Dicţionar ilustrat English - Dzongkha, o limbă cunoscută şi apreciată în India, Bhutan şi Tibet. Anul trecut, a fost sărbătorită în lipsă, din motive obiective, la Vâlcea. S-a stins din viaţă, luna trecută, la vârsta de 82 de ani.

Redactor la Radiodifuziunea Română, inspector şcolar şi doctor în literatură universală

Debutul publicistic a avut loc la o vârstă destul de fragedă, în 1961, în Revista „Luceafărul”, cu poezia „Frunza moartă”, după care vor urma colaborări şi la alte publicaţii cultural-literare din ţară şi străinătate.

De altfel, în timpul facultăţii a fost nelipsit de la cursurile lui Tudor Vianu şi George Călinescu. 

Imediat după facultate va lucra ca redactor la Radiodifuziunea Română, şi va continua să scrie neobosit. În 1971 va ajunge inspector de specialitate în cadrul Ministerului Învăţământului. „Am avut slujbe: reporter radio, redactor de revistă, inspector ministerial, profesor universitar, director de biblioteci naţionale (Politehnică, Pedagogică) – tot atâtea „teorii”. Peste tot, mi-am făcut însă prioritate din vers şi jurnal-roman”, a mai povestit peste ani George Anca amintindu-şi de anii tinereţii. 

O perioadă în care, în 1973, va urma cursuri postuniversitare la Universita i Roma, cu specializare în limba şi literatura italiană. Din această perioadă datează şi o parte din corespondenţa sa cu Mircea Eliade care, alături de Mihai Eminescu şi Constantin Noica şi-a pus amprenta asupra scrierilor sale.

Din acele scrisori „transpar respectul şi preţuirea pe care savantul le nutrea faţă de tânărul său emul”. Anca îşi amintea şi el: „Parcă numai Mircea Eliade, în scrisorile de la el, a apreciat traducerea Luceafărului în sanscrită”.

La 30 de ani, George Anca şi-a susţinut doctoratul cu teza „Baudelaire şi poeţii români - Corespondenţe ale spiritului poetic”.

„Doctoratul meu e pe literatură universală, cu doamna Buşulenga. Mai mereu am simţit obligaţia să translatez în română poeme naţionale, religioase, clasice, moderne, post-moderne, Între altele, am tradus în engleză Ţiganiada”, îşi amintea George Anca în interviul acordat istoricului literar Ion Soare.

India, o „întâmplare” care i-a schimbat întreaga viaţă: de la Eminescu la Tagore

Cum a ajuns să se specializeze în indologie? Printr-o întâmplare, o fericită întâmplare care avea să schimbe tot sensul vieţii, atât lui, cât şi familiei. 

„Un accident. Karma. Altfel, pasiune ancestrală, via Eminescu”, spunea Anca într-un interviu pentru Liliana Popa povestind cum a ajuns în India. Se întâmpla în 1977 când i s-a propus să meargă ca lector în India, în perioada în care era bibliotecar în subordinea lui Mihai Şora, după ce predase româna şi altor străini. O perioadă în care era suspectat că ar vrea să scoată „un manuscris din România”. Doar că „documentul suspect” era de fapt teza sa de doctorat, pe care dorea să o predea studenţilor. 

Astfel, la 33 de ani, devenea „Visiting lecturer” în Departamentul Limbilor Europene, la Universitatea din New Delhi. Avea să revină în ţară abia şapte ani mai târziu. Amuzat spunea: „Amita Bhose mi-a spus că soţia mea a înţeles mai bine India”. Amita Bhose a fost un eminescolog de talie mondială, de altfel prima traducătoare a lui Mihai Eminescu în Asia, fiind totodată profesoară de bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti.

Uterior, „Limba română în India”, după 25 de ani, a devenit proiect cultural-managerial-didactic de afirmare, cu sprijinul până la devotament al studenţilor, în 2002 când a obţinut, prin concurs, la Institutul Limbii Române, postul de profesor-visiting, din nou, la Universitatea din Delhi. Iar „prestigiul ştiinţific şi profesional s-a insinuat în India şi după”. 

Astfel a devenit nu doar specialist în indianistică, ci şi traducător şi eseist privind literatura sanscrită, 

S-a remarcat, în mod special, prin puntea culturală pe care a dezvoltat-o între India şi România, prin promovarea culturii şi literaturii române dincolo de graniţele ţării. 

„Am fost şapte ani acolo, profesor de limba şi literatura română şi am devenit aproape de-al lor. Şi studenţi de-ai mei şi mari indieni au venit în România şi au fost chiar şi în Râmnic... India a fost un accident care apoi a devenit viaţa mea...”

În cadrul unor schimburi culturale, personalităţi indiene cultural-literare de prestigiu au fost invitate de nenumărate ori în România: Amita Bhose, sanscritologul şi poetul Satyavrat Shastri, dr. Uma Shastri, Rajiv Dogra – fost ambasador al Indiei în România şi scriitor etc. Toţi au ajuns, datorită indianistului român şi pe meleagurile vâlcene.

Geniu pentru unii, nebun pentru alţii – consacrat ca „scriitorul dodiilor”   

Autor al unei opere fabuloase „ce-l adaugă fără reţineri în galeria titanilor culturii româneşti”, după cum aprecia Eugen Petrescu, George Anca a scris peste 80 de volume de poezie, proză, eseuri şi teatru, care „cuprind combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant”. Opera sa a fost publicată în patru limbi: română, engleză, hindi şi sanscrită.

Considerat de unii geniu, blamat de alţii din cauza scrierilor sale şi a dificultăţii evidente în receptarea stilului său pe care şi l-a asumat din start, „cu Anca se încheie simetric antiapoteotic un mod al literaturii române”, remarca scriitorul Marian Popa într-o lucrare care i-a fost dedicată, apărută la Editura Tipo Moldova de la Iaşi, în urmă cu cinci ani. 

De altfel, aşa cum îşi amintea un fost coleg de facultatet, etnologul şi folcloristul dr. Gheorge Deaconu, George Anca recunoştea încă din tinereţe: „Dacă un singur om îmi va înţelege poezia, înseamnă că Universul a luat act de existenţa mea ca poet”.

„În mod neoficial, acest mod de a scrie a fost numit, ulterior, dodism. Afirmam cândva - şi ne reiterăm aprecierea - că George Anca este creatorul nu numai al unui stil nou, ci şi al unui limbaj original, asemenea marilor întemeietori din literatura noastră”, explică istoricul literar Ion Soare.

„Dodiile sunt ale lui Eminescu, Creangă şi Brâncuşi” şi moştenirea „Colocviilor de marţi”

Cu toate acestea, Anca avea să spună modest: „Dodiile sunt ale lui Eminescu, Creangă, Brâncuşi, ale Hobiţei, ale Bârseştiului, cu eufemismele prieteniei noastre cu tot. În toate limbile, oricum ale Indiei, de le-au făcut eufonie cu ale noastre. Am publicat cărţi în engleză, nemenţionate printre ale oficianţilor, ei şi? E de preferat anonimismul dodiilor”.

Având o paletă largă de preocupări, enciclopedistul George Anca a conferenţiat şi a prezentat comunicări la diferite congrese şi întâlniri internaţionale, pe cele mai diverse teme, de la literatură comparată, la antropologie, eminescologie, biblioteconomie, etnologie, educaţie, politologie, sanscritologie, indianistică etc. în peste 25 de ţări, din Australia până în Canada şi din Republica Sud-Africană până în Norvegia şi Hawaii. 

Ca vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România a militat pentru apărarea şi eliberarea patriotului român Ilie Ilaşcu, căruia i-a dedicat şi cartea „50 doine”. 

În urmă cu un deceniu, a început un alt proiect cultural în România: salonul literar „Colocviile de marţi”, din Bucureşti, ca un soi de terapie, cu teatru de poezie, confesiuni, cărţi, pian, invitaţi de pretutindeni, din „toată Ţara Literelor”, care se bucură încă de un mare succes.