De ce și-au dorit românii să fie conduși de un străin. Motivul pentru care Carol I a ales un prim-ministru cu viziuni conservatoare

Românii și-au dorit, mai tot timpul, să fie conduși de domnitor străin, din cauza corupției, nepotismului și a beției puterii. Visul le-a fost îndeplinit de Carol I, primul neamț care a condus România. A muncit din prima zi de domnie și a continuat să o facă până în ultima zi pe tron.

Carol I în anul 1878 FOTO arhivă

Pe 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern Sigmaringen a ajuns în București și depunea jurământul, alături de soția sa. Devenea primul domnitor neamț al Principatelor Unite. Era visul împlinit al „Partidei Naționale”, grup de boieri și intelectuali români care militase încă de la finele veacului al XVIII-lea pentru aducerea unui prinț străin pe tronul Principatelor. Și asta în condițiile în care istoria Moldovei și a Valahiei a fost marcată timp de câteva secole de luptele dinastice sau războaiele civile între diferiții pretendenți autohntoni la tron. Era o ieșire din bula balcanică a politicii românești, considerată responsabilă parțial de înapoierea Principatelor, dar și de declajul uriaș față de Occidentul european. Noul domnitor, Carol I, și-a luat misiunea în serios încă din prima zi și a continuat să o facă până în ultima clipă, reprezentând una dintre cele mai profilice și emblematice personalități care i-a condus vreodată pe români.

Românii au fost cei mai înverșunați inamici ai propriei țări

Istoria medievală a românilor a fost efectiv presărată cu războaie pentru tron. Pretendenții sprijiniți de facțiuni boierești, dar și de state vecine interesate să dețină controlul asupra Valahiei sau Moldovei, au sfâșiat țara. Majoritatea populației era formată din țărani ale căror destine depindeau de interesele marilor familii boierești. Pe de o parte, o lege dinastică disfuncțională care oferea dreptul la domniei oricărui pretendent cu „os domnesc”, inclusiv copii ilegitimi sau șarlatani, iar de cealaltă parte corupția și dorința de putere a marilor clanuri feudale - au fost adevărate frâne în calea dezvoltării Principatelor.

„Luptele interne strică ţara, împiedică negoţul: sărăcia se adăuga umilinţei.[...] Dacă am fi avut şi noi cum au avut alte popoare, un sistem precis şi riguros de succesiune la tron, dacă am fi recunoscut, de pildă, dreptul la primogenitură, din tată în fiu. Din nefericire, însă, nu numai că nu am avut asemenea sistem, dar n-am mărginit dreptul la succesiune, nici măcar la fiii celui care domnea. Fraţii, nepoţii, verii acestuia puteau şi ei să aspire la domnie, din moment ce era «sămânţă de domn». Mai mult chiar, se recunoşteau aceleaşi drepturi şi fiilor nelegitimi care-şi puteau dovedi înalta lor origine. Lesne de înţeles ce a urmat dintr-un astfel de sistem: s-a deschis drum tuturor ambiţiilor şi tuturor compromisurilor”, scrie Constantin C. Giurăscu, în ”Istoria Românilor“.

La începutul secolului al XIX-lea, după domniile fanariote, între Principate și Occident era un decalaj cultural și tehnologic de aproape două secole. Specialiști precum Constantin C. Giurescu spuneau că românii și-au făcut, prin aceste lupte dinastice, mai rău decât toți inamicii extrerni laolaltă. "O mare parte din forţele vii ale neamului nostru s-au irosit în luptele nenorocite pentru domnie: aceste lupte ne-au făcut mai mult rău decât toţi duşmanii externi laolaltă”, preciza Constantin C. Giurescu în lucrarea menționată. 

„De gintă latină sau austriac, numai român nu!”

Începând cu secolul al XVIII-lea, sub presiunea fanariotă și controlul otoman tot mai strict și păgubos pentru Principate, în Valahia și Moldova s-a constituit așa zisa „Partidă Națională”, formată din boieri patrioți și intelectuali, care milita pentru modernizarea țării și scoaterea românilor din bezna Evului Mediu. Partida Națională a profitat de fiecare conferință și tratat de pace dintre Marile Puteri care-și disputau întâietatea în spațiul balcanic pentru a cere independență, unire și mai ales modernitate.

Una dintre cele mai importante cereri ale patrioților și progresiștilor români din secolul al XVIII-lea și până la jumătatea celui următor a fost aceea ca Principatele să fie conduse, neapărat, de un prinț străin. Adică de un suveran dintr-o casă domnitoare din Europa, cu prestigiu. În niciun caz un român, mai ales din marile familii boierești domnitoare. Motivul era simplu: atunci când ajungeau la putere domnitorii români deveneau despotici, practicau nepotismul și încurajau corupția. Mai ales începând cu secolul al XVII-lea, corupția și nepotismul ajunseseră endemice în Principatele Române, blocând orice formă de progres. Un conservatorism de factură balcanico-orientală, păgubos, nociv, încurajat de partidele boierești, de otomani, dar și de Biserică. Pe drumul modernității, începând cu secolul al XIX-lea, românii cereau unire și prinț străin.

„Chiar în contextul redactării Regulamentelor Organice, Iordache Catargiu propunea unirea celor două ţări, Valahia şi Moldova, sub un principe străin. Regăsim ideea unui domn european în 1839, la comisul leonta Radu, care considera că un asemenea personaj ar putea să exercite autoritatea asupra acelei federaţii moldo-valaho-sârbe despre care am mai pomenit. Ideea e prezentă şi la 1848: Ion Maiorescu propunea unirea românilor sub un principe austriac. Comitetul Unirii cerea, la înfiinţarea sa, în 30 mai/11 iunie 1856, apoi în februarie 1857, un principe ”de rasă latină, dintre familiile domnitoare din Europa, afară de dinastiile staturilor megieşite. (...) Treptat în cultura politică de la noi s-a consolidat ideea că salvarea era de aşteptat de la un principe care nu era român: european, de gintă latină sau austriac, numai român nu!”, scrie şi specialistul în politologie Cristian Preda, în lucrarea sa ”Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”.

Explicația pentru aceste dorințe ale patrioților români este oferită, clar, chiar de un fost domnitor. Acesta știa năravurile și „beția puterii” care-i cuprindea pe domnitorii români, odată ajunși pe tron. „De li s-ar da un prinţ pământean, li s-ar face iarăşi un cel mai mare rău, pentru că din experienţă cunosc aceasta. Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şapte ani, cât am guvernat Moldova, a făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire şi în amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postlenic pe fiul meu, preşedinte al Divanului pe cumnatul meu,ispravnici pe nepoţi şi amici”, scria fostul domnitor Grigore Alexandru Ghica într-o scrisoare către contele Walevski, ministrul de Externe al Franţei, explicându-i de ce românilor le trebuie prinţ străin. 

Ce a făcut prințul străin în prima zi de domnie 

Chiar și în aceste condiții, primul domnitor al Principatelor Unite a fost un român, Alexandru Ioan Cuza. Mai ales către finele domniei, moravurile l-au trădat. A fost îndepărat iar românii s-au concentrat pe varianta inițială, a unui prinț străin. După tratativele eșuate cu prințul Belgiei, diplomații români s-au reorientat către casa de Hohenzollern, prusaci cu legături importante la nivel european. Așa a ajuns domnitor Carol I de Hohenzollern Sigmaringen. Un personaj milităros, cu un simț pregnant al datoriei, cu o educație prusacă, acesta și-a luat în serios rolul imediat după depunerea jurământului.

Pe 11 mai, în prima zi de domnie, Carol I a format, de urgență, Guvernul. Asta după ce, în seara zilei de 10 mai 1866, după ceremonie, membrii Locotenenței care asigurase conducerea țării după mazilirea lui Cuza și-au dat demisia. Pe 11 mai, Carol I a convocat un Consiliu de Miniștrii care a reunit reprezentanții tuturor formațiunilor politice. Carol a crezut că poate coagula rapid toate forțele politice din Principate, pentru a evita haosul și luptele pentru putere. În plus, de dimineață, a numit un șef al Guvernului. Noul prim-ministru a fost conservatorul Lascăr Catargiu. Deși, primul oficial român pe care-l cunoscuse a fost I.C. Brătianu, șeful liberalilor, Carol a preferat un conservator.

Noul rege mărturisea că I.C. Brătianu era „un om „îmbibat de ideile parlamentarismului modern voind să conceadă influenţa în conducerea treburilor publice unor pături sociale cât se poate de largi”. Adică era cam progresist pentru gusturile sale, așa că l-a preferat la Lascăr Catargiu, un boier moldovean (deși cu origini muntenești), cu o vastă experiență politică și administrativă, conservator, adept al schimbărilor treptate, echilibrate. De altfel, Lascăr Catargiu făcuse o foarte bună impresie lui Carol prin caracterul său moderat, pragmatic, dar și prin firea sa molcomă, liniștită.

După ce l-a ales pe Lascăr Catargiu drept prim-ministru, Carol I a trasat și prima misiune cabinetului, aceea de a pregăti țara pentru război, în cazul în care Imperiul Otoman nu avea să recunoască Unirea Principatelor (această construcție politică a fost recunoscută de turci doar pe timpul domniei lui Cuza). Mai apoi, Carol a convocat Adunarea Constituantă și a însărcinat-o cu redactarea unei constituții democratice.